Cucuiş

Satul Cucuiş

Cucuişul este un sat de tip răsfirat de la poalele Carpaţilor.

Locuitori: 176 Gospodării: 60

Toponimul „Cucuiş" denumeşte, deopotrivă, satul şi pârâul ce curge, formând aşa numita Vale a Cucuişului care, după ce străbate Căstăul, se varsă în Râul Sibişel.

Toponimul este de origine maghiară: cucuiş = loc înalt, înălţime, iar verbul „a se cucuia" = a se ridica.

După Emil Petrovici, el ar deriva din maghiarul kokeyes (patak) = părău cu arbuşti spinoşi. Tot legat de aceste denumiri mai întâlnim aici „Faţa cu spini", o coastă lungă de 1 km situată pe dreapta părăului Cucuiş, nu departe de intrarea acestuia în satui Căstău. Un alt toponim cu semnificaţie similară este „Bruma (pădure situată în Cotul Brumii, un cot al părăului ia ieşirea acestuia din satul Cucuiş)".

Satul Cucuiş se află la 4 km de Sibişelul Vechi, parcurgând un drum de hotar pe sub Bord, munte pe care se află cunoscuta cetate „Bordul Sibişelului". Tot în satul Cucuiş se poate ajunge şi prin Căstău, pe un drum forestier. Localitatea avea în 1988 un număr de 209 locuitori şi un număr de 45 case. Astăzi are 176 locuitori.

Satul Cucuiş, deşi nu face parte din „mărginime" ca Măgurenii, Strugarii, Grădiştea, rămâne un sat de tip răsfirat, de-a lungul părăului cu acelaşi nume, având ca şi părţi componente, toponimele care denumesc grupe de case: în Troian, la Bocşa, Muchea lui Matei, Valea Cetăţii.

Administrativ, Cucuişul aparţine comunei Beriu.

Nu lipsesc din împrejurimile aşezării vestigii arheologice, necercetate încă îndeajuns. Astfel, s-au identificat aici urmele unei fortificaţii dacice pe Dealul Golu.

Aşezarea fortificată de pe Dealul Golu (Cucuiş, sat Beriu) datează din sec. I a. Chr. - I p.Chr., epoca geto-dacică. În urma cercetărilor sistematice şi de salvare pe acest deal, situat la vest de sat, se află o cetate dacică, fortificată cu val de pământ şi şanţ de apărare.

Materialele arheologice descoperite constau în fragmente ceramice Coţofeni, hallstattiene şi dacice, lipitură de perete cu urme de la pari, un piron de fier fără floare, două brăzdare de plug.

Resturi de ceramică aflate pe locurile arabile şi prin poienile din Cucuiş, Padeş şi Spei, dovedesc prezenţa aici, în vechime a aşezărilor dacice.

Oamenii care formează această comunitate rurală, izolaţi de celelalte aşezări din jur, s-au ocupat în toate timpurile cu creşterea animalelor, cultivarea pământului, care, aici, deşi e mult, nu e prea roditor şi cu munca la pădure. Multe gospodării sunt prospere şi cu confort obişnuit. Sunt, însă, şi oameni mai săraci.

Satul nu a avut şcoală până în 1959.

Contactul bolnavilor cu organele sanitare se face mai greu.

Altădată, preotul venea în sat numai la înmormântări sau cu „Iordanul". Oamenii de aici s-au înscris în toate timpurile în circuitul cultural - spiritual şi material al civilizaţiei umane. Astfel, sub îndrumarea pr.paroh Tiberiu Ştefănie au construit o frumoasă biserică şi în apropiere există şi Mănăstirea de la Cucuiş.

De asemenea e consemnat cetăţeanul Petru Roşu din Cucuiş, care s-a dovedit a fi primul arheolog amator care şi-a organizat acasă un mic muzeu din relicvele descoperite de el, ulterior donate Muzeului Judeţean Deva. Tot la Cucuiş se semnala prezenţa unui pictor amator, Pavel Alionescu cu o expoziţie personală permanentă.

            În Cucuiş a fost şi sediul Redacţiei revistei satirico-umoristică „Friptura", prin 1926.

Unitatea şi specificul naţional al acestor oameni a fost credinţa creştină ortodoxă. Exemplu concludent este strădania locuitorilor de a-şi construi propria biserică şi apoi mănăstirea.